Cristos a înviat!

În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu ştiau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De două mii de ani, întreaga lume creştină se bucură de învierea Domnului.

Tot de două mii de ani acest eveniment unic din întreg universul este cercetat, analizat, contrazis cu îndârjire, dar şi apărat cu eroism. Toţi oamenii caută argumente: unii pro şi alţii contra învierii.

Femeile, venite la mormânt dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii să caute un mort, devin ele însele un semn psihologic al învierii lui Isus prin comportamentul lor. Erau îndurerate din cauza morţii Învăţătorului şi îngrijorate din cauza pietrei de pe mormânt. Cine le-o va da la o parte, ca apoi să-i ungă trupul? Apropiindu-se, văd piatra răsturnată şi mormântul deschis. Durerii şi îngrijorării i se adaugă curiozitatea: Cine a înlăturat piatra? Intră în mormânt şi văd un înger, care le asigură că Isus a înviat. Curiozităţii i se adaugă uimirea. Uimirea nu ţine mult, fiindcă se transformă în frică şi frica le pune pe fugă. Vestea îngerului li se pare de necrezut şi, ca să nu fie considerate nebune şi luate în râs, tac şi nu spun nimănui nimic. Aceste emoţii şi sentimente sufleteşti atât de naturale, normale, sincere sunt semnul adevărului. Aceste persoane simple nu aveau puterea şi intuiţia făţarnică de a face comedie din drama sfâşietoare a morţii lui Isus. Ele sunt sincere până şi în gestul ruşinos al fugii, semn de laşitate prin părăsirea unei acţiuni bine intenţionate.

Tot una dintre ele ne oferă semnul inimii ca dovadă a învierii, ea este Maria Magdalena. Se obişnuieşte să se spună: Cine iubeşte nu minte. Or, Maria Magdalena afirmă că l-a văzut pe Isus înviat. Iubirea ei sinceră şi curată nu-i putea permite să născocească o astfel de minciună. Minciuna este o injurie adusă persoanei iubite; ea nu poate usca lacrimile inimii şi nici nu poate izbucni în cântări de bucurie. Înţeleptul Solomon a recurs la argumentul inimii pentru a o descoperi pe adevărata mamă a pruncului viu (1Rg 3,25).

Mormântul gol este şi el un semn al învierii, dacă nu pentru alţii, atunci a fost pentru ucenici şi, în primul rând, pentru femeile venite să-i ungă trupul lui Isus. La obiecţia unora că s-au înşelat, că acela pe care l-au văzut nu era Domnul, ei şi ele puteau răspunde: De-ar fi fost altul, n-ar fi fost mormântul gol.

Semnul răsplăţii formează armonia dintre agonie şi extaz.

Îngerul vesteşte femeilor venite la mormânt bucuria învierii şi le impune datoria de a vesti ucenicilor şi lui Petru întâlnirea din Galileea. Pe pământ toată bucuria se plăteşte şi toată infidelitatea se dojeneşte sau pedepseşte. Isus înviat îi va dojeni pe apostoli pentru laşitatea şi fuga lor, dar pe femeile pline de grijă faţă de trupul său din mormânt, pentru faptul că s-au sculat dis-de-dimineaţă, pentru procurarea mirodeniilor pentru îmbălsămare, străbaterea drumului, preocuparea pentru înlăturarea pietrei de pe uşa mormântului, Isus le răsplăteşte cu bucuria învierii sale înaintea ucenicilor.

Semn contrar uzanţei istorice din acel timp.

Evangheliştii, preocupaţi mai mult de adevăr decât de uzanţa timpului, când mărturia femeilor nu avea nici o valoare apodictică, respectă cronologia apariţiilor lui Isus înviat aşa cum au avut loc, chiar cu riscul de a nu fi acceptată mărturia lor. Spre ruşinea lor, bărbaţii sunt constrânşi să-şi recunoască slăbiciunea. Învierea lui Isus este aceea care restabileşte demnitatea femeii în istorie: pot da mărturie despre adevăr. O vrea Dumnezeu.

Trebuie să avem un afect plin de toată iubirea faţă de Isus, iubire pe care să o facem semn vizibil în iubirea efectivă faţă de aproapele!

Din apariţiile lui Isus înviat, atât apostolilor, femeilor evlavioase cât şi altor ucenici, a luat fiinţă un alt semn, care apoi a devenit un argument istoric viu: sensul comun. Zilnic, un număr tot mai mare de oameni accepta Botezul. Cei încreştinaţi, cuprinşi de euforia învierii Domnului, îşi vindeau şi împărţeau săracilor bunurile materiale. Au sărăcit din punct de vedere material, dar au îmbogăţit patrimoniul spiritual al Bisericii, fiindcă păgânii îi priveau cu admiraţie cum se iubesc şi viaţa lor le trezea interesul faţă de învăţătura lui Isus, faţă de învierea lui.

Înainte de venirea lui Isus în mărirea dumnezeirii sale pe norii cerului, noi trebuie să realizăm o întâlnire personală cu el în iubire, ca apoi să dea fiinţei noastre muritoare slava învierii sale şi fericirea împărăţiei Tatălui său. Realizăm întâlnirea personală cu Isus prin primirea sfintei Împărtăşanii din care căpătăm sensul existenţei noastre din plinătatea lui Cristos din noi şi putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), sau cu marele savant Pierre Teilhard de Chardin: Sunt o frunză, dar prin transformările chimice, care se elaborează în laboratorul nervurilor mele, eu sporesc vitalitatea întregului organism şi degajez oxigenul de care are nevoie universul. Oxigenul, de care are trebuinţă universul, este iubirea. Fă, Doamne, ca în laboratorul spiritului meu să se distileze, din materiile pământului, din truda mea, din durerile mele, din moartea mea, mireasma cerească a iubirii.

Închei cu un exemplu grăitor. Pe vremea împăratului Napoleon Bonaparte al Franţei, un cavaler a voit să facă un cadou logodnicei sale, de sărbătorile Învierii, însoţit de cele mai alese urări. A realizat cel mai mare ou roşu din lume, cât o căsuţă, pe care l-a aşezat într-o caleaşcă aurită, trasă de şase cai frumoşi şi i l-a trimis de Paşte la Paris. Curioşii de pe străzi s-au luat după caleaşcă, să vadă cui îi este destinat frumosul ou roşu. Caleaşca şi preţiosul dar, ajungând la casa logodnicei, din partea superioară a oului roşu s-a deschis un căpăcel şi din el au ieşit porumbei albi care au zburat în cele patru zări; în partea laterală a oului s-a deschis o uşă şi din ea au ieşit doi copilaşi în costume aurii de pui de cloşcă, purtând în mânuţele lor o inimă de aur, pe care au oferit-o logodnicei şi în tot acest timp din interiorul oului se auzeau cântări de Paşte cu nemuritorul Aleluia.

Cristos este mirele. Mireasa este Biserica.

Primul dar al lui Cristos înviat, făcut Bisericii, este pacea. Simbolul păcii sunt porumbeii. Isus spune ucenicilor: Pace vouă!

Inima de aur este însăşi inima lui Isus, care ne aduce harul mântuirii, viaţa cea nouă în Duhul Sfânt, rod al învierii, care ne face atât de frumoşi încât, după cum spune sfântul Bonaventura, am muri de fericire, dacă am vedea un suflet îmbrăcat în har, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi.

Să-i oferim lui Isus inimile noastre, ca să le facă asemenea cu inima sa în viaţă pentru a ne iubi veşnic. Amin. Aleluia.

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu se întâmplă nimic…

Expresia mi s-a întipărit în memorie încă de copil: “a trăi Paştele”. În satul meu parohul, de-a lungul întregului Post, bătea insistent asupra acestui punct: datoria fiecărui bun creştin de a “trăi Paştele”. Şi invita femeile să colaboreze, solicitând, convingând, îndemnând, chiar dacă puţin forţând pe cei mai recalcitranţi (dintre care nu lipsea cineva, chiar şi în cele mai bune familii). De fapt mulţi oameni, ca urmare a insistenţelor, protestelor, a mâhnirilor şi chiar a ameninţărilor soţiilor, se hotărau să “trăiască Paştele”.

Era organizată o celebrare exclusiv pentru ei - nu se puteau amesteca cu femeile, ar fi fost puţin umilitor!… -, când era încă întuneric, în deplină clandestinitate. Îşi luau o mină bizară pentru a masca ceea ce socoteau o “slăbiciune”. O spovadă rapidă şi neplăcută (şi jenantă pentru preot: am experimentat chiar din primii ani de preoţie), o împărtăşire între un şovăielnic şi un resemnat (dacă priveai unele chipuri, aveai impresia că erau gata să înghită un medicament amar). Apoi, pentru a schimba impresia ironică, toţi se precipitau acasă cu senzaţia de a fi eliberaţi de o greutate plictisitoare.

Au plătit impunerea cea mai împovărătoare - chiar neplăcută - în ceea ce priveşte religia. Acum totul era la post, în regulă. Ca o mică intervenţie chirurgicală, din păcate necesară, dar care tindea să se amâne cât mai mult posibil, şi care totuşi se transforma îndată într-o stare de anestezie aproape totală.

“A trăi Paştele” era minimul care era cerut celui care avea numele propriu scris în registrul botezaţilor. Cel puţin o dată pe an. “Acela nu a trăit nici măcar Paştele”, se murmura în cercul celor pioşi apropo de unul care a refuzat să păşească pragul bisericii chiar cu această ocazie. Cel puţin la Paşti. Am auzit pe o vecină a mea care ţipa astfel la bărbatul ei: - Dar ce istorie! Rău nu-ţi face… Şi apoi nu se întâmplă nimic, stai liniştit: nu se năruie lumea! Şi acela, încurajat, chiar dacă clătinând din cap, se furişa pe stradă.

Teama de a te lăsa surprins de lumină

Şi, dimpotrivă, este aşa. La Paşti se năruie lumea. La Paşti are loc sfârşitul lumii! Dacă “trăim Paştele”, nimic nu mai merge înainte ca mai întâi. Totul se schimbă. Se aruncă gândurile obişnuite şi să fie prezente alte gânduri (”Dacă aţi înviat cu Cristos… cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”, ne îndeamnă Paul scriind către Coloseni). Dacă se aruncă drojdia “expirată”, râncedă, incapabilă de a dospi ceva, şi se plămădeşte în chip total diferit propria viaţă (”Îndepărtaţi drojdia veche, pentru a fi un aluat nou…”, recomandă tot Paul pe Creştinii din Corint).

Marea şi radicala curăţenie a Paştelui trebuie să aibă loc, înainte de tot, în inimi. În familia ebraică, la vigilia sărbătorii, se săvârşea o sârguincioasă inspecţie (bediqah) în toată casa, străduindu-se să înlăture chiar şi cel mai mic fragment de pâine dospită. Pentru noi, este vorba de a elimina vechile obiceiuri, vechile ranchiuni, vechile tendinţe, vechile interese. Nu se trăieşte Paştele fără o hotărâtă ruptură cu trecutul. O ruptură expresia sa cea mai evidentă în spovadă, prin care manifestăm voinţa de a muri pentru păcat şi să înviem la viaţă, la credinţă, la pace, la iertare, la iubire, la bucurie, la speranţă. În Euharistie nu se înghite un medicament amar, ci ne împărtăşim cu Pâinea care hrăneşte viaţa nouă: o pâine a fraternităţii, a sincerităţii, a dreptăţii, a solidarităţii, a împărtăşirii.

“A trăi Paştele” nu înseamnă a schimba hainele, ci a schimba viaţa. Să ieşim “afară” din mormintele noastre, uimiţi, cu o mare dorinţă de a râde, de a dansa, de a cânta. Dumnezeu a “făcut să fie trăit Paştele” pentru poporul său, eliberându-l din sclavie. Dumnezeu, mai ales, “a făcut să fie trăit Paştele” pentru propriul Fiu, făcându-l să iasă din mormânt (”Dumnezeu l-a înviat a treia zi”, vesteşte Petru centurionului roman Corneliu convertit, aşa cum este relatat în prima lectură de astăzi).

Dacă a fi creştin, a avea credinţă, înseamnă a crede în învierea lui Cristos, putem să adăugăm şi că a crede în învierea lui Cristos înseamnă a accepta ca totul să se schimbe. Înseamnă a accepta de a deveni înviaţi: morţi pentru tristeţile, angoasele, fricile, plânsetele noastre, eliberaţi de resentimentele, de egoismele, de interesele, de violenţa noastră, şi înglobaţi în viaţa nouă pe care ne-o oferă Cristos, chemaţi să intrăm, uimiţi, într-o lume nouă, să cercetăm totul. Poate acesta este tocmai paradoxul Paştelui: a regăsi aceleaşi lucruri de mai înainte, dar noi, “diferite”.

Mă întreb adesea pentru ce este aşa de greu de a deschide anumite guri şi a le elibera, pentru a face să explodeze în ele alleluia pascal cu toată forţa sa. Cel mult este scos un suspin, o plângere, un bombănit. Fapt este că, în ciuda aparenţelor, nu moartea ne produce teamă. Multora le este teamă de naştere. Puţini au curajul de a trăi, până acum, experienţa învierii. “A trăi Paştele” nu este minimul experienţei creştine, ci maximul. Probabil l-au intuit deja unii oameni din satul meu. Care se grăbeau să se întoarcă acasă, ca nişte clandestini, după ce şi-au făcut “datoria” lor. De ce atâta grabă? Poate frica de a se lăsa surprinşi de lumină…

Trebuie să-L înviem

Trebuie ca şi noi să-L înviem. Să-L facem să iasă din mormântul în care L-am închis. Să-L eliberăm de bandajele prejudecăţilor noastre, de decepţiile noastre, de frustrările noastre. Să-L curăţim de imaginile caricaturale cu care am deformat chipul său. Să-I permitem să fărâme schemele şi viziunile meschine în care L-am încarcerat. Dumnezeu izolat în biserică. Ostatic al riturilor noastre formale. Adormit de cântările noastre plângăcioase. Supravegheat special pentru ca să nu deranjeze liniştea publică şi să se atingă de programul de “onoruri” pe care le-am stabilit noi.

Vrem să-i permitem acestui Dumnezeu să redevină Dumnezeu în noi? Vrem să consimţim să se manifeste, nu aşa cum pretindem noi cum să fie, ci aşa cum este? Vrem să-i acordăm libertatea de a săvârşi, nu lucrurile pe care le hotărâm noi - şi pe care noi înşine, suntem în stare de a le face - dar cele “imposibile” pe care numai el este capabil să le realizeze? Acceptăm ca el să se reveleze mult mai bine decât suntem noi obişnuiţi să-l descriem, mai fraged decât reuşim noi să ne imaginăm? Acceptăm ca el să ne ofere o bucurie, o pace, o calitate şi o plinătate şi o intensitate de a trăi pe care noi nu îndrăznim nici să bănuim?

Poate acesta este Paştele. A descoperi că Dumnezeu nu suportă mormântul în care l-am condamnat, închisoarea (infinitele închisori) în care l-am închis. A cerceta acel mormânt, nu pentru a-l regăsi, dar pentru a descoperi că El, din fericire, nu mai este acolo. Şi, urmându-l în lumina pascală, să găsim curajul de a murmura: Dumnezeul meu, cum te-am redus… Şi a lua în serios ceea ce spune Mariei din Magdala: Nu mă reţine… (Io 20, 17). Poate vom reuşi să rezistăm ispitei de a-l atinge, aducându-l înapoi, apropiindu-ne de el, ţinându-l sub strictă supraveghere. “A trăi Paştele” înseamnă şi acceptarea riscului unui Dumnezeu care nu se resemnează să fie mort, nu stă într-o parte unde l-am aşezat noi.

Trebuie să-L relatăm

“Mergeţi şi vestiţi…” (Mt 28,19). “A trăi Paştele”, în sfârşit, înseamnă a relata, a duce vestea. Acea veste trebuie s-o avem întipărită pe faţă. Sf. Augustin, într-o pagină sugestivă, povesteşte că în noaptea vigiliei Pascale păgânii nu reuşeau să adoarmă, pradă agitaţiei, şi cu o ciudată nelinişte (şi, poate, chiar cu un pic de invidie). În dimineaţa următoare, pe stradă, se întâmpla să întâlnească creştini proaspăt botezaţi, cu chipul strălucitor, transfigurat de lumina celui Înviat.

“La acea apariţie - ne asigură Augustin - mulţi îl recunoşteau pe Cristos”. Poate că povestirea să conţină unele trăsături retorice. Rămâne faptul, totuşi, că pentru a şti dacă cineva “a trăit Paştele”, nu ar mai trebui să-l întrebăm. Ar trebui să-l vedem! În satul meu, în timpul copilăriei mele, nu era tocmai cazul. Nu mai ştiu acum. Nu mai ştiu ce se întâmplă în alte locuri.

Mai înainte este insesizabil

Şi să încetăm odată de a sta să fixăm acel mormânt gol, şi de a face noi speculaţii. Specificul credinţei creştine în învierea lui Cristos nu este fondată pe faptul că mormântul este gol. Un mormânt gol echivalează cu un mormânt sigilat. Poate fi fost un furt, o înşelăciune, un truc. Un creştin - cum observă G. Becquet - “este invitat să creadă în puterea celui Înviat asupra morţii şi în fiinţa sa prezentă în universul oamenilor. Atunci începe o viaţă nouă care merge din descoperire în descoperire”.

Este inutil de a merge în locurile mormântului gol, ca nişte curioşi leneşi. Acolo se observă numai absenţa. În timp ce Isus este “în altă parte”. Şi continuă să se manifeste în chip imprevizibil. Cel Înviat este mereu “în altă parte”, mai înainte, inimaginabil. Şi nu mai poate fi cuprins total. În această perspectivă, “a trăi Paştele” reprezintă o lucrare care nu se încheie niciodată.