La Vita è Bella! Radu Cunnect
duminică, 26 octombrie 2008
sâmbătă, 25 octombrie 2008
Stâlp de iluminat ce devine şi moară de vânt
Compania Philips a dezvoltat un nou concept de stâlp de iluminat, desprins parcă din filmele SF, unul ce acumulează şi energie solară şi energie eoliană.
Categorie: Tehnologie
Autor: Cristian PresurăRecent, compania Philips a organizat la Moscova un eveniment anual, denumit „Simplicity Day”. In cadrul acestuia au fost prezentate o serie de concepte care susţin sloganul companiei „Sense and simplicity” (adica are sens si e simplu). Unul dintre conceptele care au atras atenţia a fost cel al unui stâlp de iluminat stradal foarte modern.
Stâlpul, care are o înălţime cam de 3 metri, are forma unei flori a soarelui, cu petale care se pot deschide mecanic la comandă. Petalele sunt însă prevăzute cu celule solare, care pot capta lumina în timpul zilei si o pot stoca pentru a fi utilizată seara sau noaptea sub forma energiei electrice. Mai mult însă, pentru a obţine cât mai multă lumină, stâlpul de iluminat este prevăzut cu motoare care reorientează petalele pentru a urmări soarele în diverse momente ale zilei, exact ca o veritabilă floare a soarelui.
Pentru vremea înnorată, atunci când lumina Soarelui este redusă si bate un vânt puternic, inginerii de la Philips au ales o altă metodă de colectare a energiei. Astfel, petalele se desfac sub forma unor elice, iar stâlpul de iluminat devine o veritabilă moară de vânt ce poate colecta energie eoliană! Desigur, în funcţie de lumină şi vânt, sistemul trebuie să aleagă automat una din cele două configuraţii.
În timpul serii, stâlpul de iluminat luminează foarte puţin. Pe „trunchiul” său sunt ataşate mici becuri care dau în plus o indicaţie asupra energiei stocate în timpul zilei. De îndată însă ce un trecător se apropie de stâlp, senzorii de proximitate ai acestuia pornesc automat lumina la valoarea sa nominală. În acest fel, energia înmagazinată este utilizată la maximul său de eficienţă. Şi tot pentru a îmbunătăţi eficienţa, stâlpul este prevăzut cu diode luminescente (LED-uri) de eficienţă ridicată.
În final, inginerii de la Philips susţin că acest sistem este de cel puţin două ori mai eficient decât un stâlp normal de iluminat. Desigur însă, preţul sistemului, odată introdus pe piaţă, va fi destul de piperat şi nu ştim dacă eficienţa invocată de cei la Philips include preţul iniţial al unui astfel de stâlp de iluminat.
Oricum, în ciuda rezultatelor trimestriale negative recent anunţate (influenţate de declinul economiei mondiale) compania Philips arată că inovaţia joacă încă un rol important în cadrul strategiei sale.
[www.stiinta.info] Sursa originală: PhysOrg
vineri, 24 octombrie 2008
Inversarea polilor va transforma planeta intr-o uriasa Hiroshima
Cercetatorii rusi au elaborat o noua teorie a apocalipsei: odata cu inversarea polilor magnetici, Pamantul nu va mai fi protejat impotriva radiatiilor cosmice, transformandu-se in cele din urma intr-o Hiroshima la scara mondiala.
Yevgeni Shalamberidze, cercetator la Institutul Central Militar, declara ca desi polii geografici isi pastreaza pozitia, polii magnetici au suferit deja o deplasare de 200 de kilometri fiecare. “Planeta elibereaza in spatiu energia excesiva, prin intermediul ruperilor de la nivelul crustei. In momentul in care acestea se inchid, energia negativa se stocheaza in interiorul Pamantului, cea ce poate genera o serie de catastrofe naturale”, sustine Shalamberidze.“Pamantul isi poate schima brusc inclinatia axei la o perioada de aproximativ 23 000 de ani. Unghiul polilor se poate modifica cu pana la 30 de grade. Inainte de ultima relocare, polul sud se afla mai la est, in vreme ce polul nord era localizat in zona Himalayei. De aceea mamutii sau rinocerii obisnuiau sa locuiasca la latitudini arctice. Arheologii inca mai descopera animale cu hrana nedigerata in stomac, semn ca inghetul s-a produs foarte rapid”, adauga Alexander Fefelov, din cadrul Academiei Ruse de Stiinte Naturale.
Deplasarea polilor poate avea ca rezultat disparitia atmosferei, ceea ce atrage dupa sine racirea planetei. Chiar daca biosfera planetei va fi distrusa, vor exista supravietuitori ai dezastrului, desi intr-un numar extrem de redus. Un alt doctor in stiinte matematice, Vladimir Kuznetsov, are insa o alta parere. Acesta sustine ca in ultimii 4 milioane de ani au avut loc 16 inversari ale polilor si de fiecare data planeta a supravietuit.
Sursa: Pravda si http://www.descopera.ro/
miercuri, 22 octombrie 2008
Hartia de 500 de ori mai rezistenta decat otelul
In viitor, avioanele si autoturismele ar putea fi realizate din hartie. “Buckypaper” este un material asemanator hartiei, insa de 500 de ori mai rezistent decat otelul. Avand si o greutate de 10 ori mai mica decat acesta, conglomeratul ar putea revolutiona industria aeronautica, dar si pe cea auto.
''Buckypaper'' ajunge la nivelul ridicat de rezistenta prin comasarea mai multor straturi de carbon pana la formarea unui compozit. Hartia-minune este compusa din nanotuburi de carbon, de 50.000 de ori mai subtiri decat firul de par uman. Rezistenta ridicata a materialului este data de numarul foarte mare al nanotuburilor din compozitia sa.
Accidentul stiintific ce a condus la descoperirea ''buckypaper'' s-a manifestat tocmai in spatiu, in anul 1985. Atunci, cercetatorul britanic Harry Kroto s-a alaturat echipei de la Universitatea Rice pentru efectuarea unui experiment menit sa recreeze conditiile care exista intr-o stea. In timpul experimentului savantii au dat peste un element surpiza: o molecula cu 60 de atomi de carbon, sub forma unei mingi de fotbal, Aceasta devenea cea de-a treia forma de carbon pur existenta, dupa grafit si diamant.
Pentru ca descoperirea ii amintea de domurile geodezice promovate de arhitectul Buckminster Fuller, cercetatorul Harry Kroto a decis sa boteze moleculele ''buckyballs''. Descoperirea surprinzatoare i-a adus lui Kroto si celor doi colegi ai sai premiul Nobel pentru Chimie, in 1996.
Datorita proprietatilor sale unice, “buckypaper” ar putea avea aplicatii in realizarea si imbunatatirea multe inventii si dispozitive. Pentru moment insa, materialul poate fi produs doar la o fractiune din potentialul sau real, in cantitati mici si la preturi foarte ridicate.
marți, 21 octombrie 2008
Acceleratorul de particule de la CERN este inaugurat oficial.
Cel mai mare accelerator de particule din lume este inaugurat oficial astăzi, în prezenţa preşedintelui elveţian Pascal Couchepin şi a premierului francez François Fillon. Ei sunt însoţiţi de miniştrii Ştiinţei şi Cercetării din statele membre ale Centrul European pentru Cercetări Nucleare.
Ceremonia de la Geneva a început la ora 17.00 şi va fi urmată de expoziţii tematice şi de un concert audiovizual. Acesta este o adaptare după documentarul "Life: A Journey through time", care va prezenta imagini realizate de fotograful Frans Lanting, de la National Geographic, pe muzica lui Philip Glass. 
Manifestarea artistică va fi urmată de una de gastronomie ... moleculară, prezentată de maestrul Ettore Bocchia. Meniul îmbină gastronomia de înaltă clasă cu chimia şi fizica.
Lansat cu mare pompă la 10 septembrie, Large Hadron Collider s-a defectat de două ori şi a funcţionat doar câteva zile. Acceleratorul va fi repornit în primăvara anului viitor.
luni, 20 octombrie 2008
Viruşii din domeniul IT
În fiecare domeniu există atât părţi bune cât şi părţi rele. În domeniul tehnologiei informaţiilor (IT), una dintre părţile rele este aceea a existenţei viruşilor informaţionali.
Viruşii sunt nişte programe care se folosesc de vulnerabilităţile sistemului de operare a computerului numite bug-uri, de la cuvântul englezesc „bug” care înseamnă defect în limba vorbită, pentru a produce probleme sau daune acelui sistem, fără acordul utilizatorului. Un sistem de operare este un ansamblu de programe care asigură utilizarea eficientă a resurselor hardware şi software ale unui sistem de calcul. În acelaşi timp are rolul de a coordona şi controla execuţia programelor şi permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.
Viruşii pot apărea pe un computer neinfectat dacă acesta este conectat la o reţea. O reţea de calculatoare este formată din mai multe calculatoare ce pot comunica între ele. Reţelele locale pot fi formate din calculatoare din aceeaşi clădire sau instituţie. Reţeaua modială de computere se numeşte Internet. De altfel, primii viruşi au apărut la puţin timp după apariţia Internetului. Internetul a apărut în jurul anilor 1970 şi este într-o continuă dezvoltare. Prima versiune a internetului a purtat numele de ARPANET şi a apărut în anul 1969. Astăzi tot mai multă lume are acces la internet astfel că din data de 30 septembrie 2007 reţeaua Internet a ajuns să aibe peste 1 miliard de utilizatori. O altă metodă de a infecta un computer este dacă în acesta este introdus un fişier care este deja infectat cu un anumit virus. Acest fişier poate fi de orice tip şi poate fi introdus prin intermediul unui CD, discheta (floppy disk), cheie USB (memory stick), hard disk extern şi în principiu orice mediu de stocare a datelor pe un computer. CD-ul, discheta, memory stick-ul si hard-disk-ul extern sunt memorii externe.
Mulţi dintre aceşti viruşi informaţionali au capacitatea de a se înmulţi în computerul gazdă şi de a infecta alte computere cu care acest computer este conectat într-o reţea. O altă proprietate a viruşilor este aceea de a se ascunde astfel încât programul antivirus să nu îi poată detecta. Procesul acesta mai este cunoscut şi sub numele de camuflare. Cea de-a treia proprietea şi probabil una dintre cele mai importante este aceea de a-şi putea schimba semnătura digitală astfel încât antivirusul să nu îl mai recunoască în timpul scanării computerului. Semnătura digitală a unui virus este un model de poziţionare a informaţiilor într-un virus, aceasta fiind caracteristică fiecărui virus în parte.
Din ce în ce mai multe computere sunt conectate azi la reţeaua Internet şi astfel riscul ca viruşii să se răspândească tot mai mult într-un timp foarte scurt creşte zilnic. În plus, răspândirea reţelei Internet favorizează răspândirea acestor viruşi, prin acest lucru apărând o noul slujbă în domeniul IT cunoscută sub numele de producător de antivirus, o slujbă care se ocupă cu studierea şi combaterea acestor viruşi prin creearea de programe numite programe antivirus. Un program antivirus este un program care este creat pentru a proteja sistemul utilizatorului împotriva acestor viruşi, prin citirea semnăturii digitale a fiecărui fişier şi prin distrugerea sau dezinfectare acelor fişiere care conţin o semnătură malicioasă. Cele mai cunoscuţi antiviruşi sunt: NOD32, Kaspersky, Bitdefender.
Metoda cea mai întâlnită pentru prevenirea infectării sau distrugerii datelor dintr-un computer de către viruşi este aceea a instalării unui program antivirus şi scanarea regulată cu ajutorul acestui program a computerului. Însă această metodă, deşi este cea mai cunoscută, nu este cea mai sigură pentru că tot mai des apar viruşi noi, cu semnături digitale de un nou tip, iar programele antivirus nu îi vor deteca pe aceştia din urmă, el necunoscând semnătura digitală a acestora. O altă metodă de prevenire a pierderii datelor, din cauza viruşilor sau a altor probleme, este aceea de stocare regulată a datelor importante de pe acel computer pe diverse medii de stocare care nu sunt legate la acel computer şi care nu au avut contact cu acel computer până în acel moment , cum ar fi un hard disk extern. Dar dacă calculatorul este virusat şi programele antivirus sunt ineficiente, vă mai rămâne alternativa de a şterge toate informaţiile de pe calculator (formatare) şi reinstalarea sistemului de operare şi celelalte programe.
Viruşii nu sunt prezenţi numai în domeniul informaţional, ei fiind prezenţi şi în alte domenii precum domeniul telecomunicaţiilor. În acest domeniu cele mai vizate sunt atacurile asupra telefoanelor mobile, mai ales asupra celora care au ca sistem de operare Winows Mobile, acest sistem fiind creat special de către firma Microsoft pentru generaţia mai nouă de telefoane mobile.
Articol scris de Caius Bogdănescu, elev la Colegiul Naţional C. D. Loga Timişoara, pentru ştiinţa.info.
Computerul, o invenţie revoluţionară
Foarte mulţi oameni, deşi îl folosesc foarte des, nu ştiu să îl definească sau să îl descrie. Este vorba despre acel obiect care se numeşte computer, şi care ne uşurează foarte mult munca în domeniul Tehnologiei Informaţiilor (IT).
Computerul este un aparat/dispozitiv programabil care primeşte o serie de instrucţiuni şi pe baza acelor instrucţiuni efectuează anumite comenzi. Pe lângă acest lucru un computer poate rula un set întreg, diversificat şi compact de instrucţiuni, acel set fiind cunoscut sub numele de program. Acest simplu lucru, că poate rula un set întreg şi compact de instrucţiuni într-un interval foarte scurt de timp, diferenţiază un computer de un simplu calculator. Primele computere au apărut în jurul anilor 1940-1950. Acestea ocupau foarte mult spaţiu şi consumau foarte multă energie electrică şi de aceea erau folosite numai pentru un număr mic de comenzi şi era foarte incomod de a lucra cu ele. În zilele noastre dimensiunile unui computer variază foarte mult însă tendinţa este de a miniaturiza aceste dimensiuni astfel încât modul şi posibilitatea de a lucra cu ele să fie cât mai comod posibilă şi cât mai utilă.
În funcţie de puterea de procesare şi scopul lor, computere pot fi clasificate în:
1. Personal Computer (Computer Personal)- Este deobicei un computer personal de dimensiuni mai mici bazat pe un microprocesor. Microprocesorul este elementul de bază al unui sistem de calcul. Acesta poate fi considerat creierul computerului prin intermediul căruia trec toate instrucţiunile. Pe lângă microprocesor mai conţine: placa de bază, tastatura, mausul, monitorul, placa video, placa de sunet, placa de reţea şi un mediu de stocare.
2. Workstation (Staţie de lucru)- Este tot un fel de computer personal însă cu un microprocesor mult mai puternic care îi permite executarea mai multor instrucţiuni într-un interval de timp mult mai scurt.
3. Minicomputer (Mini-Computer)- Este un computer capabil de a suporta instrucţiuni de la o serie de zece până la câteva sute de useri,simultan.
4. Mainframe (Super-Computer)- Este un computer creat pentru o suporta o gamă foarte mare de instrucţiuni din partea a câtorva mii de useri, simultan.
5. Laptop (Computer de mici dimensiuni)- Este un computer mobil, de dimensiuni foarte mici şi foarte uşor de transportat. Aceste lucruri reprezintă un avantaj pentru oamenii care doresc călătoresc mult.
Computerele sunt formate din două mari părţi:
-Hardware: Aceasta reprezintă partea fizică a unui computer. Ea se împarte în două mari categorii:
A.Unitatea Centrală care este formată din
1.Unitatea de memorie internă:
a. RAM (Random Acees Memory= Memorie care poate fi citită şi modificată)- este memoria flexibilă a computerului. Informaţiile de pe această memorie se şterg odată cu oprirea computerului. Această memorie este folosită pentru stocarea temporară a unor date.
b. ROM (Read Only Memory= Memorie care poate fi numai citită)- este memoria inflexibilă. Informaţiile de pe această memorie nu se şterg odată cu oprirea computerului. Această memorie este folosită pentru stocarea permanentă a unor date. În această categorie însă există şi câteva excepţii, care pot fi modificate, cum ar fi PROM (Programmable Read Only Memory= Memorie pentru citire care se poate reprograma), EPROM (Eraseable Programmable Read Only Memory= Memorie pentru citire care se poate şterge şi reprograma)
2. Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) care este reprezentată de microprocesor
B.Periferice:
-de intrare: maus, tastatură, scaner
-de iesire: monitor, imprimantă
-Software: Aceasta reprezintă partea mentală a unui computer. Aceasta include programele şi seturile de instrucţiuni care rulează pe acel computer. Cea mai importantă parte software necesară şi indispensabilă pentru un computer este BIOSul, care se defineşte ca Basic Input/Output System care înseamnă sistemul elementar de intrare şi ieşire a instrucţiunilor. BIOSul este acea parte care face legătura între părţile fizice ale computerului şi cele mentale. O altă parte importantă din punct de vedere software este sistemul de operare, care rulează pe acel computer. Un sistem de operare este un ansamblu de programe care asigură utilizarea eficientă a resurselor hardware şi software ale unui sistem de calcul. Cele mai cunoscute sisteme de operare sunt: DOS, Microsoft Windows, Linux, UNIX şi Mac OS.
Printre cele mai cunoscute firme care creează şi asamblează computere se numără: Compaq, DELL, HP, Apple, IBM etc. Fiecare dintre aceste firme creează propriile computere cu componente de la diverse companii (AMD, Intel, ATI, NVIDIA etc.) şi acest lucru aduce diversitate în rândul computerelor şi totodată o gamă diversificată de noi posturi pentru lumea în care trăim.
Astfel putem spune că computerul este una dintre cele mai inovatoare şi folositoare idei din istoria omenirii. Datorită acestei invenţii oamenii sunt capabili de a face o serie de calcule şi de procese într-un interval foarte scurt de timp. Acest lucru este esenţial pentru că în ziua de azi lucrul cel mai de preţ lucru al omenirii este timpul şi astfel omul are mai mult timp pentru gândire, relaxare şi meditaţie şi totodată se poate concentra asupra rezolvării altor probleme.
Articol scris de Caius Bogdănescu, elev la Colegiul Naţional "C. D. Loga" din Timişoara, pentru stiinta.info
sâmbătă, 18 octombrie 2008
“Perierea “ sefilor ne aseamana cu maimutele
Acesta activitate sociala, atat de des intalnita si blamata in acelasi timp, este caracteristica nu doar oamenilor ci si maimutelor. Conform cercetatorilor din cadrul
Oricine a avut ocazia sa observe un sef sau o persoana cu functie care merge tantos printre birouri, cu pieptul scos in evidenta, avand de regula o crevata rosie sau de alta culoare, special pentru a se evidentia. Conform unui studiu care a avut ca obiect barbatii cu functii de conducere, acesta este un comportament tipic unui animal de rang alfa, in mod particular o maimuta din specia cimpanzeilor sau gorilelor.
Cercetatorii australieni care au intervievat sute de manageri si angajati, concluzioneaza ca in fiecare mediu de munca, sefii, la fel ca animalele dominante, cauta orice ocazie pentru a-si marca teritoriul si a-si demonstra statutul si puterea. La fel cum maimutele dominante isi modifica limbajul corporal sau paunii si alte pasari isi etaleaza penajul cu colorat, barbatii manageri poarta costume inchise la culoare pentru a-si spori distinctia, asortate cu camasi sau cravate colorate pentru a iesi in evidenta si a atrage astfel atentia femeilor.
“Din punct de vedere evolutionist, masculii din circa 200 de specii de animale au obiceiul de a merge tantos, apasat si cu pieptul scos in evidenta. Homo sapiens a evoluat timp de peste 2 milioane de ani pentru a fio specie tribala si ierarhica, aceste trasaturi sunt deja in genele nostre” este de parere profesorul Jeffrey Braitwaite.
Pentru a-si demonstra statutul in fiecare moment, sefii au scaune mai mari, vorbesc mai tare decat oricine si au obiceiul de a-i intrerupe des. Isi disimuleaza convorbirile folosindu-se modulatiile vocii, acronime si jargoane in scopul de a-si confuza si speria subordonatii. Isi petrec cea mai mare parte a timpului in meeting-uri si isi pazesc cu gelozie biroul si spatiul inconjurator. Pentru a-si demonstra superioritatea isi etaleaza gadgeturile, telefoanele si masina, obligatorii mai scumpe decat cele ale angajatilor.
“Ceea ce am descoperit nu a fost altceva decat o demostratie animalistica , universala de forta, masculinitate, sexualitate si autoritate, ce am vazut la maimute am vazut si la manageri, evident cu unele diferente. In plus suntem siguri ca primele culturi tribale s-au inspirat mult de la animalele in mijlocul carora traiau. Grupurile de oameni erau de asemenea foarte teritoriale in trecut, de asta depindea de fapt supravietuirea lor. Daca nu erai intr-un trib nu aveai nici o sansa sa-ti transmiti mai departe genele. In schimb este surprinzator cat de multi angajati din zilele noastre sunt inca foarte tribali in comportament” incheie profesorul Braitwaite.
Sursa : The Independent
Vaticanul rupe tacerea dupa 25 de ani
Conform declaratiilor filmate ale unui fost cardinal al Vaticanului, Papa Ioan Paul al II-lea a fost injunghiat in anul 1982 de un preot, dar rana a fost tinuta in secret mai mult de un sfert de secol.
Evenimentul s-a intamplat la un an dupa ce Sfantul Parinte a fost tinta unui atac armat in Piata Sfantul Petru, iar dezvaluirea este facuta intr-un documentar recent, de catre Stanislaw Dziwisz, cardinal al Cracoviei, care l-a slujit pe Ioan Paul timp de aproape 40 de ani.
Testimonialul narat de actorul britanic Michael York reprezinta ecranizarea putin romantata a memoriilor cardinalului Dziwisz, publicate anul trecut. Premiera filmului a avut loc ieri la Vatican, in prezenta Papei Benedict.
Pe 12 mai 1982, Ioan Paul se afla in vizita in orasul religios Fatima din Portugalia, pentru a multumi ca a supravietuit atacului lansat pe 13 mai 1981 de turcul Mehmet Ali Agca. Atunci, un preot alienat ultraconservatorist, Juan Fernandez Krohn, l-a atacat cu un pumnal, dar a fost doborat de politie si arestat. Faptul ca papa a fost atins si ranit de cutit nu a fost cunoscut pana astazi.
“Pot acum sa dezvalui ca Sfantul Parinte a fost ranit. Cand ne-am intors in camera din sanctuar, sangera”, spune Dziwisz in film. Ioan Paul si-a continuat misiunea, dar a pastrat secretul ranirii. Preotul Krohn a petrecut cativa ani in inchisoare inainte ca Portugalia sa-l expulzeze.
Sursa : The Independent din descopera.ro
luni, 13 octombrie 2008
sâmbătă, 11 octombrie 2008
Cele mai temute 10 arme bacteriologice
Inca din cele mai vechi timpuri specia umana a cautat cu asiduitate cele mai eficiente metode de suprimare a semenilor sai. In zilele noastre, oamenii au reusit sa tranforme in arme de distrugere in masa, unele dintre cele mai ucigatoare virusuri si bacterii din natura. Metoda nu este veche, inca de acum 3 500 de ani hititii trimiteau oameni infestati in taberele inamice. Astazi, cand virusii si bacteriile nu mai par suficienti de mortali, laboratoarele stiintifice lucreaza la turatie maxima pentru descoperirea celor mai teribile arme bacteriologice.
Ciuma, variola, antraxul sunt cei mai de temut agenti biologici creati de natura. Cu toate acestea, fortele armate din diferite tari ale lumii considera ca acestia nu sunt indeajuns de mortali. Pin urmare, sunt creati unii noi, care asa aiba capacitatea de a ucide instananeu orice si oricand. Pasul a fost deja facut in laboratoarele secrete militare, acolo unde armate de savanti aflati in slujba mortii modifica genetic aceste organisme in scopul descoperirii celei mai distrugatoare arme biologice. Din nefericire, crearea unei astfel de forme de viata nu mai tine de universul unui roman horror-apocaliptic-SF. Virusii himere dupa cum au fost denumiti, exista deja. In mitologia greco-romana, Himera era o fiinta alcatuita din combinarea unui leu, tap si sarpe intr-o forma monstruoasa.
Abuzul asupra stiintei continua iar in laboratoare dotate cu tehnologii de ultima ora, geneticieni de renume au reusit deja descoperirea a noi modalitati de crestere a factorului mortalitatii antraxului sau variolei prin modificare structurii lor genetice. Prin combinarea cu success a unor gene, savantii pot crea un virus care poate declansa concomitent doua sau mai multe boli in momentul infestarii. La inceputul anilor’90, armata rusa dezvoltase deja Proiectul Chimera, reusind combinarea variolei cu ebola intr-un singur supervirus. O alta directie macabra a dezvoltarii a virusurilor himere este cea data de crearea unui virus care in combinatie cu antidotul sau sa creeze o alta forma de virus, ducand in final la moartea oricarui om infestat caruia i se administreaza antidotul. Un asfel de caz a fost deja realizat in cazul toxinei botulinice. In situatia noii supertoxine, administrarea antidotului constand in toxina anti-botulinica duce la apatitia unei noi toxine cu un potential mortal mai mare decat al toxinei initiale.
Virusii se adapeaza si se modifica incontinuu inca de la misterioasa lor aparitie pe Terra. Odata cu explozia demografica umana din ultimii 50 de ani, a fost intregistrata o activitate fara precedent in cadrul modificarii tulpinilor virale. Un astfel de virus este si Nipah, denumit astfel dupa regiunea Nipah din Malaezia unde, in anul 1999, s-au inregistrat primele victime umnae. Atunci, din cele 265 de persoane infestate, 105 au decedat inainte ca medicii sa afle cauza reala a bolii. Odata ce 90% dintre victime au avut contacte cu porcii domestici care se hraneau cu fructe cazute din copaci, oamenii de stiinta au considerat ca acest virus este purtat de liliecii frugivori din jungla malaeziana. Originea exacta a acestui virus nu se cunoaste cu exactitate, dar virusologii banuiesc ca Nipah se propaga prin contact fizic sau cu fluidele corporale ale persoanei infestate. Virusul Nipah erupe dupa o incubare in corpul gazdei ce variaza intre 6-10 zile. Simptomele apar sub forma de febra, dureri musculare urmate de inflamarea creierului. In cazurile severe, pacientii sunt afectati de convulsii repetate si, in final, se instaleaza coma profunda. Datorita mortalitatii sale ridicate, virusul Nipah a fost inclus, de asemenea, in Categoria A. Armatele principalelor puteri mondiale detin deja doze de virus Nipah, adaptate imprastierii in atmosfera.
Cand armatele lui Ginghis Han au atacat Europa in secolul 13, acestea au adus cu ele, cel mai probabil fara intentie o adevarata arma biologica. Turmele de vaci cenusii de stepa ale mongolilor au introdus in Batranul Continent o boala a vitelor cunoscuta in prezent sub denumirea germana de Rinderpest. Boala respectiva este cauzata de un virus si poate afecta, in egala masura, vitele domestice, bivolii, bizonii, girafele, caprele, oile, practic orice erbivor rumegator. Afectiunea este extrem de periculoasa, animalele infestate sufera de febra, dizenterie si inflamarea mucoaselor. Exista un vaccin eficient, dar datorita faptului ca boala este foarte contagioasa, multe vite mor inainte de vaccinare. Folosirea ei pe scara larga poate distruge septelul unei intregi tari in mai putin de 3 zile. In zilele noastre, Canada si Statele Unite fac cercetari pentru a crea o forma de rinderpest cu un potential distructiv mai ridicat decat al formei cunoscute, pentru a realiza astfel o forma de arma biologica care sa afecteze orice fel de animal domenstic, de la caini la cai si de la camile la capre.
Bacteriile, virusurile, toxinele au un potential ucigas ridicat la adresa oamenilor, totusi exista unii agenti biologici selectionati special pentu a distruge sursele de hrana ale potentialilor inamici, si a declansa astfel o foamete de proportii in tara atacata. Distrugerea rezervelor de alimente ale inamicului este o veche tactica militara, utilizata cu succes si in prezent. Fara hrana, populatia este susceptibila bolilor, moralul scade, apar panica si revoltele . In acest scop, tari precum Statele Unite si Rusia au dezvoltat o serie de virusuri, bacterii si chiar specii de insecte adapatare distrugerii agriculturii tarii inamice. O astfel de arma este asa numitul agent al orezului, o boala a recoltelor de orez declansata de ciuperca Prycularia oryzae. Odata imprastiata deasupra recoltelor de orez, cerealele sunt infestate in scurt timp de sporii acestei arme neconventionale. In final, toate plantele mor. In prezent exista 219 astfel de agenti, fiecare specializat pe o anumita planta sau fruct, cum este agentul graului, porumbului, orzului, secarei, legumeleor si fructelor. Agentul orezului a fost folosit de armata americana in timpul Razboiului din Vietnam, cand mii de vietnamezi au fost astfel condamnati la moarte prin infometare, in urma distrugerii campurilor de orez, singura lor sursa de subzistenta…
Omul nu poate fi constient de inhalarea acestei toxine care poate fi pulverizata peste orase intregi fara ca nimeni sa-si dea seama. Nu are culoare sau miros, in schimb, in primele 12-36 ore de la contaminare, apar primele semne ale botulismului, concretizate in vedere incetosata, voma si dificultati in inghitire. La acest stadiu, singura solutie a oamenilor infestati este injectarea unei toxine anti-botulinice. Netratata, duce rapid la paralizie respiratorie urmata de moarte. Atacul realizat de Clostridium botulinum duce la moarte in 24-72 ore de la infestare. Din acest motiv, toxina botulinica este in primele 10 arme biologice din Categoria A. Prima sa folosire efectiva ca o arma de ucidere in masa, a fost efectuata de secta japoneza Aum Shinrikyo, care in anul 1990 a infestat cu aerosoli care contineau botulism, o serie de politicieni japonezi care cerusera interzicerea prin lege a sectei precum si arestarea liderului acestuia, Shoko Asahara.
Cu toate ca tularemia este cunoscuta mai mult drept o bolala care decimeaza iepurii, iar gradul sau de mortalitate la oameni este putin peste 5%, bacteria care declanseaza acesta boala este una dintre cele mai infectioase bacterii de pe Terra. In timpul asediului Stalingradului, petrecut in cel de al II-lea Razboi Mondial, atat rusii cat si partea germana s-au acuzat reciproc de folosirea tularemiei drept arma biologica, circa 100 000 de soldati din ambele tabere decedand din cauza acesteia. Bacteria Francisnella tularensis se gaseste in aproximativ 50% de organisme, in majoritate specii de iepuri si sobolani. Oamenii ajung sa fie infestati cu tularemie in urma contactului cu aceste rozatoare, prin muscaturi de insecte, consumarea carnii de iepure si prin inhalarea bacteriei in forma de aerosoli. Simptomele apar in 3-5 zile, depinzand de forma de infestare. Victimele acuza friguri si febra, diaree, dureri de cap atroce, dureri musculare si ale incheieturilor, tuse uscata si stare de slabiciune generala. Netratata, tularemia duce la soc respirator urmat de moarte. Din fericire, tularemia poate fi tratata prin vaccinare. Pentru a contracara acest lucru, armatele Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii si fostei Uniuni Sovietice au creat la finele celui de al II-lea Razboi Mondial o forma de tularemie care se poate vaporiza usor in atmosfera.
Denumita “Moartea Neagra” in perioada Evului Mediu, temuta ciuma a decimat mai mult de jumatate din populatia Europei in decursul secolului 14. In mod clar o arma biologica de categoria A, bacteria ciumei, Yersinia bacterium poate declansa doua tipuri de ciuma, cea bubonica si cea pneumatologica. Ciuma bubonica prezinta o mortalitate mult mai mare decat cea pneumetologica, si se transmite prin muscaturile de purici si paduchi, alaturi de contactul fizic cu fluidele corporale ale unei persoane infestate. Simptomele apar odata cu inflamarea gatului, organelor genitale si a zonelor inghinale, urmate de febra, friguri, dureri intense de cap si epuizare generala a organismului. Netratate in primele 24 de ore de la infestare, circa 70% din persoanele bolnave de ciuma, mor in zilele urmatoare. In anul 1940, armata japoneza a declansat o adevarata epidemie in China, dupa ce a bombardat orasele chinezesti cu …saci plini de purici infestati cu ciuma bubonica! In prezent, armatele Canadei, Egiptului, Germaniei, Japoniei, Coreei de Nord, Rusiei si Statelor Unite poseda bacterii ale ciumei bubonice, stocate in cazul unui atac biologic.
Virusul care este responsabil de temuta febra hemoragica Ebola poate provoca, de fapt, peste 20 de tipuri de febra hemoragica marcate prin sangerari abundente care duc intr-un final la moartea bolnavului. Comunitatea stiintifica a intrat pentru prima oara in contact cu virusul Ebola in perioada anilor 1970-1980, cand au fost semnalate primele cazuri in Zair si Sudan, ocazie in care au murit sute de bastinasi. In anii care au urmat, virusul Ebola si-a consolidat titlul de cel mai mare pericol al Africii. Denumit dupa regiunea Ebola din Congo-ul actual, unde a fost descoperit pentru prima data, acest virus traieste, in mod normal, intr-o gazda reprezentata de un animal african, care inca nu a fost descoperit pana in prezent. Odata prezent intr-o gazda, acest virus infesteaza orice fel de organism viu care intra in contact cu sangele sau orice fel de secretii corporale ale gazdei purtatoare. Odata infestat, omul repectiv simte primele semne ale Ebolei intr-un interval de timp cuprins intre 2-21 zile. Simptomele apar sub forma de dureri de cap si musculare, senzatia de gura uscata, urmate de voma. Intre 60-90 % dintre persoanele infestate mor dupa 16 zile, restul oamenilor se sting in intervalul urmator de 2 saptamani. Medicina moderna nu isi poate inca explica de ce un procent foarte mic dintre cei infestati cu Ebola supravietuiesc. De asemenea, inca nu exista leac sau vaccin impotriva acestui virus. In ciuda eforturilor oamenilor de stiinta de a izola acest virus in padurile africane sau in laboratoare bine pazite, o echipa de cercetatori din fostul regim sovietic a reusit sa transforme acest virus intr-o arma. Cu toate ca initial au intampinat dificultati in cultivarea acestui virus in conditii de laborator, in anul 1986, armata sovietica detinea deja mai multe rachete capabile sa imprastie Ebola. Armata americana nu s-a lasat mai prejos astfel incat la mijlocul anilor ’90, detinea la randu-i arme biologice echipate cu incarcaturi de virusi Ebola.
Isteria cetateanului american obisnuit a ajuns la cote maxime cu ocazia scandalurilor din toamna anului 2001, cand o serie de plicuri pline cu antrax au infestat 22 de functionari americani, ucigand 5 dintre acestia. Plicurile in cauza contineau teribila bacterie Baccilus anthracis, cunoscuta popular sub denumirea de antrax. Datorita ratei ridicate a mortalitatii si a rezistentei sale indelungate in mediul ambiant, bacteria antraxului este, de asemenea, considerata o arma biologica de Categoria A. Aceasta bacterie traieste in sol de unde ajunge sa contamineze animalele domestice precum vitele, oile si caii. Oamenii sunt infestati cu antrax prin contactul fizic, inhalare si ingerare. Majoritatea cazurilor de infestare sunt cu antrax cutanat, transmis prin contactul pielii cu bacteria. Cea mai mortala forma este cea a antraxului inhalat. In cazurile de antrax inhalat, mortalitatea este de 100% in cazurile netratate, si 75% daca pacientul a fost dus urgent la medic.
Punctul forte al acestei arme biologice este dat de longevitatea sa, bacteriile de antrax putand rezista in pamant mai mult de 40 de ani...Primele experimente cu antrax au fost inteprinse in anul 1930 de catre armata japoneza, in incinta temutei unitati 731 din Manciuria, unde prizonierii de razboi erau supusi infestarii. Fortele armate britanice au experimentat bombele cu antrax in 1942, cand au infestat in cadrul unui test, mica insula Gruinard. Peste 44 ani de la acest incident, au fost necesare peste 280 tone de formaldehida pentru decontaminarea insulei. In anul 1979, Armata Sovietica a lansat antrax pe calea aerului in Afganistan, ucigand 66 de oameni. In prezent, Baccilus anthracis ramane una dintre cele mai temute arme bacteriologice. Numeroase programe militare produc inca stocuri masive de antrax pentru un eventual razboi…
Aceasta afectiune grava este cauzata de virusul variolei. Cea mai comuna forma a acestei boli provoaca o rata a mortalitatii de cel putin 30 %. Semnele imbolnavirii cu variola debuteaza sub forma unor dureri musculare urmate de febra mare si de acoperirea corpului cu basici umplute cu lichid. Boala se transmite prin contact direct cu o persoana infestata, cu hainele sau obiectele atinse de aceasta, sau poate fi raspandita in spatii inchise. Primul act intentionat de folosirea a variolei drept arma biologica, dateaza din perioada colonizarii Americii de Nord de catre emigrantii englezi. In anul 1763, la ordinul comandantului Jeffery Amherst, trupele britanice au distribuit triburilor amerindiene din Ottawa, paturi infestate cu variola . Locuitorii originali ai Americilor nu aveau nici un fel de imunitate naturala fata de bolile aduse de europeni. In urma infamului act de genocid etnic, zeci de triburi de amerindieni au fost eradicate deliberat, in mai putin de doua saptamani. Centrul national american pentru prevenirea dezastrelor clasifica variola in Categoria A a tuturor armelor bacteriologice, datorita mortalitatii ridicate provocate de acest virus, cat si faptului ca variola poate fi transmisa foarte usor prin intermediul aerului.
Sursa : http://www.descopera.ro
10 mistere ale stiintei
Intrebarile care urmeaza au devenit prin repetitie banale, adesea retorice. Adevarul e insa ca ele nu si-au gasit raspunsurile nici pana azi. Cu toate progresele facute in descifrarea bosonului Higgs, bunaoara, stiinta bajbaie in continuare in cautarea lor, iar curiozitatea orisicui este teribil de departe de a fi satisfacuta…
1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang?
A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul Large Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de protoni, savantii isi vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea „particulei lui Dumnezeu“ in primele miimi de secunda de dupa Facerea Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de dinainte de Big Bang persista.
Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura modelului spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze Infinitul? Este, altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar, daca nu se admite aceasta varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai ramane la dispozitie decat cea biblica, prin care mitul creationist a fost implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre universitari spune ca Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la concluzia ca nu pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e drept, ca, anterior exploziei fundamentale, Universul a evoluat perfect simetric fata de ceea ce a facut dupa Big Bang: „Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete“ spunea, vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se dovedeste elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul unei teorii stiintifice revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si aminteasca faptul tulburator ca nu am progresat deloc fata de Aristotel, care ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a experimentului de curand performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la treaba cateva mii de specialisti…
O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai simplu ar fi sa se considere ca, anterior momentului zero, materia si antimateria coexistau in cantitati egale, iar in momentul in care au intrat in contact, s-au dezintegrat reciproc, generand fotonii primordiali. Suna seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie dintr-un miliard reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti intreba cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu, prin… extrapolare! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria neputinta conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta intrebare, impingand granitele cercetarii dincolo de un reper temporal conventional sau altul. Practic, „Ce a fost inainte de X?“ devine, dupa caz, „Ce a fost inainte de X minus 1?“ sau de „…X plus 1?“ Ori, cu cuvintele matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o recenta ancheta a revistei Science & Vie, „De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de nimic?“
2. Si, totusi, cum a aparut viata?
Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente (mai mult sau mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a intrupat viata pe Pamant?
Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic, viata se poate naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a format in urma cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, primele forme de viata detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de milioane de ani. Acestea sunt, de fapt, mici fosile calcaroase ale unor bacterii primitive, iar explicatia unei asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul acestei Creatii poate sa fi fost „supa primordiala“ imaginata, la inceputul deceniului trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John Haldane. Viata, adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de temperatura si presiune extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu frecvente descarcari electrice. In 1953, chimistul american Stanley Miller a validat, in linii mari, aceasta supozitie, amestecand, intr-un balon de sticla speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si metan. In prezenta unui arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica niste aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se metoda experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.
Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu lamureste cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul ADN. Si mai ales nu reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc vicios: la toate fiintele vii cunoscute, e nevoie de proteine pentru a copia secventele decisive de ADN care duc la nasterea… proteinelor. Care dintre proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie Orgel a lansat, in anii ’60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat capacitatea de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si pe cea de a transmite caractere genetice prin autoreplicare, a stat la baza aparitiei vietii. Si, intr-adevar, in 1982, au fost descoperite ribozimele, cu aptitudini de reduplicare dovedite… Numai ca, ulterior, Julius Rebek a remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica nebazat pe acizi nucleici. De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de definitii ale vietii coexista actualmente pe piata Genezei! „Din haos, Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce-n haos“…
3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina?
Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde o teribila nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se afla puiul integral preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se desavarsi in timp (teoria epigenezei)?
E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate numara, in medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte, corespunzatoare organelor cu functii complementare? Primele raspunsuri au inceput sa apara pe la jumatatea secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua generatie de microscoape, elvetianul Wilhelm His, un pionier al embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a putut, chiar, stabili o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul careia oul se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-spate, dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi distinse trei „incubatoare“ de celule care vor incepe sa dea nastere organelor. Aceste doua faze sunt comune tuturor speciilor de animale, avand un procentaj de reusita uimitor, apropiat de perfectiune. De aici, insa, o prima enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care, evident, nu este lasat in voia hazardului?
Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt arhitectii responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o aparenta solutionare a problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca numai 25.000 de gene sa poata coordona milioanele de operatiuni prin care se formeaza organele? Si cum reusesc sa se coordoneze aceste gene intre ele, actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa nu uitam ca ele schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul inconjurator, o simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior si in exterior, dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie ceva important si stie cum sa comunice acest ceva embrionului care se dezvolta in ou. Sau embrionul din ou preselecteaza caracteristicile viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba, care e secretul codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis…
Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin de multa vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales dupa ce, de pilda, controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita multumitor, atat fanii OZN, cat si autoritatile americane producand (adesea, deliberat?) o suita de enormitati.
Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in universuri paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui Anaximandru, secolul al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al XVIII-lea d.Hr., francezul Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei „pluralitati de lumi“, care, azi, este acreditata de nu putini cosmologi. Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant limitele, atat pe cele conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un exemplu), astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor dezvoltari ale mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri alternative, de universuri in oglinda, de universuri dedublate, de universuri aflate intr-o continua expansiune, de universuri care basculeaza dintr-o stare fundamentala in alta.
Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar facilita investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o cunoastem, cu marginile ei mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria relativitatii a acreditat deja, de aproape un secol, ideea ca Universul este infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in fapt, „Universul, asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice alta parte a acestui continuum spatio-temporal“ (Aurelien Barrau, cercetator la Laboratorul de Fizica Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat de Science & Vie). Mai simplu spus, asta inseamna ca, daca Viata a fost posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila oricand si oriunde altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot ceea ce este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta, ar trebui ca, prin intermediul „gravitatiei cuantice in bucle“, sa putem folosi faimoasele gauri negre ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile paralele…
5. Traim intr-o lume cuantica?
Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau ubicuitatea exista, dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am acceptat aceasta insusire ca fiind una de natura strict divina, rezervata doar lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau halou) cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora geometrica a lui Blaise Pascal.
Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un model teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul sacralitatii pe cel al cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare sustin ca da, ele poseda aceasta insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron ocupa un loc efectiv nedeterminat la o distanta de… o zecime de milionime de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica numeste aceasta virtualitate a pozitionarii unei particule elementare „suprapunere de stare“, preferand sa inlocuiasca „se afla“ cu „se distribuie“. Practic, asta se traduce prin aceea ca orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara inversata a materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar probabila.
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare presupun o succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla. Scapa, cumva, lucrurile de sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu inseamna ca, teoretic, am putea trece prin ziduri, ci ca, mai degraba, teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin cata vreme acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt, in acelasi timp, corpuscul si unda.
Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda electronii, este multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-numite impaturiri. Fiecarui pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar evolutia intr-o realitate plurala conduce, pe cale de consecinta, la ubicuitate. Toata lumea este de acord cel putin cu varianta spatiului tridimensional impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui element presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce acelasi electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar „calatoria“ unei particule intre aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se numeste. Extrapoland teza de la spatiu la timp (adica la acel continuum construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre consecintele ubicuitatii ar putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de Moarte, dar asta e deja alta poveste…
Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a unui fluviu maiestuos… Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-o serie de nedeterminari: „De unde curge?“, „Cu ce viteza?“, „Ce-l pune in miscare?“, „In ce se varsa?“ etc.
Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, „fizica nu a reusit inca sa produca o definitie multumitoare a timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de diferite, greu de pus de acord intre ele.“ Secole de-a randul, stiinta a folosit notiunea de „timp absolut“ introdusa de Isaac Newton, insa teoria relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o total. Ideea ca timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai elastice, potrivit careia timpul, in cadrul continuumului spatio-temporal, isi poate inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc, notiuni universale atat de familiare limbajului cotidian, precum „acum“ sau „aici“, se trezesc vidate de insasi universalitatea lor. Practic, timpul nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian), termeni ca „trecut“, „prezent“ sau „viitor“ raman fara sens intrinsec, cel care le confera o valoare sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din ceva imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui se poate interveni ca asupra unei plastiline.
Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci de o multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea relativista si cea cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se converge catre disparitia notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost timpul! Singurul lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis: proiectul orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai pune problema folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul curge mai repede in varful Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita circumterestra: acesta castiga 40 de microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri ramase pe Pamant…
„Cogito ergo sum“: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de fapt a existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi, existi. Existi si ai o constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine este o consecinta a puterii de a gandi?
Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar nu au reusit sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul american John Searle, care a dezvoltat – alaturi de inaintasul sau britanic John L. Austin – teoria actelor de vorbire („pragmatismul lingvistic“), a dat o definitie a elementelor care compun sau conduc la aparitia constiintei: „Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul trezirii, dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea somnului, noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei stari de coma, ajungand, astfel, inconstiente.“
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea de introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii disparate provenind din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective imposibil de articulat coerent in cadrul unei teorii verificabile stiintific a constiintei. Incepand cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a mers pe o alta pista: identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor „stari subiective de atentie“ de care vorbea Searle.
Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta reactioneaza diferit la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla modificare a peisajului. Ce se intampla atunci cand creierul primeste un stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la concluzia ca retelele noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o parte, cel rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera in orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un „spatiu al travaliului global constient“, in fapt o vasta retea neuronala al carei continut corespunde permanent unei reprezentari mentale constiente. Practic, este vorba de o relatie de interconectare complexa a tuturor procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa de o singura reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de gherila pentru a-si impune propriile informatii si, implicit, reprezentari.
8. Dar ideile? De unde vin ele?
Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se afla, in fiecare clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi ganduri importante sau pot fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot fi truisme sau inventii sclipitoare. Pot fi oricum. OK, dar de unde (ne) vin ele?
Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv senzatiilor primite de receptori: „A gandi inseamna a simti.“ Evident, nu putea fi chiar asa de simplu, iar teoria senzualista a fost drastic amendata. S-a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se ca ideile nu au nimic de a face cu senzatiile, totul fiind, de fapt, „inventat“ in si de catre creier. Cele doua pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia cognitiva contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite din exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd Lubbart, specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt departe de a fi lamurite: „La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o maniera inconstienta. Apoi, unele dintre aceste elemente de gandire se pot combina precum doua sau mai multe piese de Lego, ajungand sa produca idei noi.“ Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego cerebral, iar ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat. Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al creierului, acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.
Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza memoria. Aceasta conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent, permitandu-i inclusiv saltul spre gandirea abstracta, spre planificarea evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum combinatii de idei au loc aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a le evalua, clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza, practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile meniului principal, folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se sa apeleze, dupa caz, si la Recycle Bin. Numai ca un computer este programat de un om. Cine programeaza creierul uman? Cum reusesc retelele neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu „combinatiile conceptuale aleatorii“? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de Lego? Lista intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.
9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare?
Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta, insa savantii au avut intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut cum sa dea prioritate metodelor de actiune sau reperelor alese, de la anatomie la ADN sau de la cultura la idealuri.
Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta specifica, ci genul proxim, adica ceea ce ne apropie – paradoxal sau nu – de alte specii animale. S-a crezut, de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea si, apoi, de pervertirea moralei, dar am regasit atat de multe dintre comportamentele deviante umane in „perversiunile“ lumii animale incat bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta Maimutelor revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca animalele au sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel mai adesea, pentru om. Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat in regnul animal, singura lui nota distinctiva fiind aceea ca se numara printre putinele specii care au reprezentanti unici (Homo sapiens l-a pierdut pe drum pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici teza conform careia omul este specia care se deosebeste radical de celelalte prin specificul evolutiei sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de pe Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la o evolutie de grup in cadrul unei comunitati.
Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara activitati complexe, coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare actant are rolul si atributiunile sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al sofisticarii actului de comunicare uman. Dar nu: empatia, ca si morala, de altfel, este un dat biologic, nu unul cultural…O data cu revolutia din genetica anilor ’60, s-a sperat ca se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a constatat ca exista de zece ori mai multe diferente intre genomul unui cimpanzeu si genomul unui om, decat intre genomul unui om si genomul altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult diminuata de faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale! Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai „umana“ decat noi: s-a semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare pe care un cimpanzeu a salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe ori, pentru a o reinvata sa zboare.
10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii?
Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de viata, ii va corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut deja cum se nasc si, apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul, dimpreuna cu intreg sistemul solar, va muri peste 7,5 miliarde de ani, impreuna cu Soarele sau.
Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si Universului in sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului? Cand? Cum? De ce? Religiile, mitologia in sens maximal, au descris in mod obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea, deplasand accentul de pe latura morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica relativista. Incepand din anii ’30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe tipuri de necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila expansiune a Universului ii va corespunde una de contractare, Big Crunch. Totusi, in 1998, s-a determinat faptul ca supernovele, de pilda, nici gand sa-si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de expansiune, ele aflandu-se intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase milioane de ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala, care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze progresiv pana cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci. Materia se va evapora, iar din tot ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai alege decat niste impresionante gauri negre. In fine, cel de-al treilea scenariu dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare), potrivit lui Cosmosul urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma unei supe de particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara miliardelor de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care influenteaza accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza conform unor legi implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!? Bine ati venit in Haos!
Foto: Photoland, Shutterstock
Sursa: http://www.descopera.ro
miercuri, 8 octombrie 2008
Evolutia s-a oprit! Ce va urma?
Cercetatorii au ajuns la concluzia ca evolutia a luat sfarsit in zilele noastre, cel putin in cazul lui Homo Sapiens. Oamenii viitorului vor arata din punct de vedere fizic, identic cu cei din prezent, cel putin asa sustine un grup de savanti britanici care au studiat timp de cativa ani acest aspect.
Timp de sute de ani oamenii de stiinta au incercat sa-si imagineze cum va arata omul viitorului. Conform unora, oamenii sunt destinati sa evolueze in super-fiinte inzestrate cu o serie de capacitate paranormale, in timp ce alti cercetatori ne vad transformati in niste fiinte pitice, degradate si degenerate, inconjurate doar de ecrane si butoane, incapabili de a mai face miscare fizica.De fapt, conform unui genetician de renume, ambele viziuni sunt gresite, iar fiinta umana si-a atins deja apogeul evolutiv. Profesorul Steve Jones din cadrul University College, Londra, este de parere ca factorii principali care conduc evolutia, precum selectia naturala si mutatiile genetice, nu mai joaca nici un rol important in cadrul speciei Homo sapiens sapiens. Conform profesorului Jones, oamenii de peste un milion de ani vor arata absolut identic cu cei din prezent.
“In prezent cunoastem atat de multe despre procesul evolutiv uman, incat putem face, fara nici un fel de rezerve, astfel de predictii referitoare la infatisarea oamenilor viitorului” continua profesorul Jones. De altfel, un studiu recent ne anunta ca nici mutatiile genetice nu mai pot influenta viitorul speciei umane. Faptul ca numarul tatilor tineri creste de la an la an are un efect sanatos asupra diversitatii genetice, evitandu-se situatiile din trecut, cu precadere cele din lumea musulmana, atunci cand un singur tata putea avea chiar si cateva sute de copii.
Sursa : Daily Mail
duminică, 5 octombrie 2008
Top5
Locul 5: Mărimea chiar contează!
Mexicanul Manuel Uribe, înregistrat de Cartea Recordurilor ca fiind cel mai gras om din lume, se pregăteşte de nuntă. El îşi va pune pirostriile pe 26 octombrie, iar aleasa sa este Claudia Solis, o femeie absolut obişnuită, care l-a ajutat până acum să slăbească 250 de kilograme. Din cele 560 pe care le avea acum doi ani... Locaţia nunţii nu a fost încă stabilită, întrucât viitorul mire nu se poate ridica din pat, astfel că are două variante: ori iese cu patul la biserică, ori mireasa merge lângă el. Şi trec direct la “noaptea nunţii”.
Locul 4: Sutienul pentru fund vă dă pe spate
O nouă invenţie le face fericite pe femeile care suspină când văd poponeţul ferm şi ridicat al lui J.Lo - sutienul pentru fund. Arată cam ciudat, e drept, aproape fetişist, dar ce nu fac urmaşele Evei ca să fie în trend, cum se zice... Iar trendul zice că e trendy să ai din nou curbe!
Locul 3: Atenţie! Cola distruge spermatozoizii!
Doi cercetători de la Harvard au demonstrat că băuturile de tip cola acţionează ca nişte adevărate spermicide, adică sunt capabile să facă spermatozoizii să explodeze la propriu. Cei doi au primit şi un premiu Nobel, mai precis Ig Nobel, premiile destinate savanţilor mai ciudaţi, care fac studii stupide sau inutile. Cei doi nu au precizat în ce condiţii se petrece procesul cu pricina şi unde trebuie aplicată cola...
Locul 2: Cum să găteşti cu... coaie
Aşa se cheamă cartea lansată recent pe piaţă de un bucătar sârb, prima carte de bucate (cel puţin aşa susţine el) care conţine exclusiv reţete pe bază de testicule. Printre reţete găsim pizza cu testicule de bou, care include şi ingredientele tradiţionale – brânză, şuncă, ceapă ori ardei. Dacă vă interesează, puteţi descărca volumul de pe internet şi, deodată cu el, filmuleţe care vă arată cum să şi pregătiţi testiculele pentru gătit, de pe site-ul www.yudu.com.
Locul 1: A vrut circumcizie şi a rămas fără penis
Un american ghinionist din Kentucky s-a hotărât, la cei 61 de ani ai săi, să îşi facă o circumcizie. Zis şi făcut. Numai că, odată ieşit din operaţie, omul a constatat că-i lipseşte ceva mai mult decât o bucăţică de piele... Doctorul Ciomu al lor, care în engleză se numeşte John M. Patterson, îi tăiase tot penisul pentru că, susţine el (doctorul), bărbatul avea cancer. Phillip Seaton, pacientul ghinionist, nu îl crede pe cuvânt şi îl dă în judecată, pentru orice ar putea recupera...
sursa: www.clujeanul.ro
miercuri, 1 octombrie 2008
Iarba tapului este mai tare decat Viagra!
Cercetatorii italieni au “redescoperit” o planta folosita cu succes de vechii chinezi drept un puternic afrodisiac. Asa numita Iarba a tapului si-a demonstrat calitatile in numeroase teste de laborator in care a reusit sa detroneze celebra pilula albastra. Studiile nu doar ca certifica, probabil, ce mai puternic afrodisiac natural, ci si pun bazele unui nou medicament pentru tratarea impotentei.
n noile cercetari demarate de botanistul Mario Dell’Agli si echipa sa, Iarba Tapului a prezentat o capacitate de a vindeca disfunctiile erectile masculine, considerabil mai mare decat a Viagrei. Din nefericire, pilula albastra care este folosita anual de circa 18 milioane de americani, prezinta o serie de efecte secundare care duc la dureri de cap, inflamari faciale, stomac deranjat si probleme de vedere.Pentru a cauta o alternativ naturista pentru Viagra, cercetatorii au studiat vechile tratate de medicina chinezeasca si s-au oprit la Iarba tapului, intrigati de aprecierea pe care vechii chinezi o acordau acestei plante.
Studiile au descoperit ca Iarba tapului contine o serie de substante si enzime care controleaza si mentin erectia, fara a da efecte secundare.
Dintre toate plantele efrodisiace testate, Iarba tapului s-a dovedit planta cu cel mai puternic efect erectil.
Prin extragerea si modificarea icariinei, substanta activa preponderenta din Iarba tapului, cercetatorii au obtinut un derivat mai puternic decat Viagra, derivat fara niciun efect secundar.
Sursa : Science Daily