Parcul Zăvoi
Însă prima atestare documentară a oraşului datează din 4 septembrie 1388, când cel care s-a numit domnul Ţării Româneşti până la marea cea mare, Mircea cel Bătrân, menţiona într-un hrisov că se află în "oraşul domniei...numit Râmnic".
Mircea cel Bătrân domnul care a menţionat "oraşul domniei...numit Râmnic"
În centrul oraşului, se găsesc ruinele curţii domneşti a lui Mircea cel Bătrân, prezenţe materiale vii ale marelui voievod în această aşezare; aici a semnat documentul de atestare a judeţului Vâlcea la 8 ianuarie 1392, fiind primul judeţ atestat documentar. Din vechea şi măreaţa cetate se mai pot vedea astăzi doar zidurile care înconjoară parcul central, numit "Mircea cel Bătrân" în cinstea voievodului.
Sigiliul oraşului datează din 1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoţeanu, "unul dintre cele mai vechi sigilii orăşeneşti din Ţara Românească".
Mihai Viteazul numea aşezarea "oraşul domniei mele Râmnic"
Că Râmnicu Vâlcea era oraş domnesc, reiese şi dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor româneşti, Mihai Viteazul, care numea oraşul astfel:"oraşul domniei mele la Râmnic".
Tot aşa, Matei Basarab, va menţiona că "am fost la preumblere peste Olt la oraşul domniei mele la Râmnic". Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârşitul anilor 1970) se construieşte prima moară de hârtie (fabrică), de către boierii Rudeni.
Pe dealul care străjuieşte oraşul în partea de nord, în Cetăţuia construită pe el la 2 ianuarie 1543 este asasinat de către boierii Neagoe şi Drăgan, domnitorul Radu de la Afumaţi.
Cetăţuia, care este un fel de simbol al oraşului, este un mic fort construit prin secolul XIV sau secolul XV pentru a păzi reşedinţa olteană a domnilor, scaun obişnuit al Banilor şi a noii episcopii.
Numeroase documente arată că prin oraş au trecut Doamna Chiajna, Constantin Brâncoveanu, tatăl lui Mihai Viteazul Pătraşcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu Paisie.
Monedă cu C.Brâncoveanu
Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit şi a oraşului, a dus la incendierea lui şi transformarea în fortăreaţă de apărare.
Radu cel Mare la 1504 înfiinţează la Râmnic o episcopie numită "Episcopia Râmnicului - Noul Severin", fapt ce este semnalat şi de Paul de Alep în notele de călătorie ale sale în ţările române. Însă atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decembrie 1590. Construcţia nouă a Episcopiei ridicată la 1639 este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea turcilor din 1737. Tot aşa se va întâmpla şi în 1847. Construcţia existentă a fost ridicată între anii 1850- 1856, iar picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarăscu, purtând amprenta realismului italian. Noua construcţie este ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind denumirea de Catedrala Episcopală "Sfântul Nicolae".
Trebuie să remarcăm faptul că la Râmnic a fost hirotonisit ca episcop la 1705 cu "Sfatul şi cu voia prea luminatului şi învăţatului"domn Constantin Brâncoveanu, nimeni altul decât Antim Ivireanul, unul dintre cei mai buni tipografi ai vremii.
În secolul al secolul XVIII-lea găsim la Râmnic o bogată activitate culturală, datorată marelui cărturar Antim Ivireanul (1705) care pune aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite bijuterii literare ale spiritualităţii româneşti şi nu numai. Primele cărţi tipărite Tomul bucuriei şi Antologhion.
Marele istoric Nicolae Iorga, a denumit Râmnicul "capitală a tipografiilor", iar un capitol al "Literaturii române vechi", "Epoca lui Chesarie de Râmnic".
Au ieşit de sub tipar în continuare "Gramatica slavonească" (1755), "Trâmbiţa românească" (1769), ciclul "Mineelor" (1776 -1780), întâia ediţie a "Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti" a lui Ienăchiţă Văcărescu (1787) şi multe altele.
Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Damaschin, reuşeşte tot în această perioadă să contribuie la "românizarea aproape a tuturor cărţilor", traducând aproape întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28 noiembrie 1719 ţinut la mănăstirea Horezu (sau Hurezi), episcopul Damaschin propune înfiinţarea a două şcoli: Una românească la Râmnic şi una latinească la Craiova.
Tot la Râmnic la început de secol XVIII, se deschide o şcoală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui Ioan Zugravul
Casa memorială „Anton Pann”
La 29 iulie 1848, în parcul "Zăvoi", se intonează pentru prima dată cântecul "Deşteaptă-te, române!" compus de Anton Pann pe versurile lui Andrei Mureşanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluţiei şi sfinţirea "stindardelor libertăţii naţionale". Peste ani, în urma revoluţiei din decembrie 1989, "Deşteaptă-te, române!" devine imnul naţional al României.
Remarcăm prezenţa ca refugiat în Râmnicu Vâlcea a bunicului dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un rol important în evenimentele revoluţionare ale anului 1848.
Anton Pann a fost un membru marcant al comunităţii oraşului. Locuinţa condeierului şi tipografului a fost casa în formă de culă din actuala stradă Ştirbei Vodă, azi "Muzeul memorial Anton Pann". Din acest loc pleca pe drumurile judeţului acest "fiu al Pepelei" către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârşirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formaţia corală care a intonat pentru prima dată "Deşteaptă-tă, române!".
Statuia Independenţei
Au mai trecut prin oraş de-a lungul anilor, în diferite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, iar Ion Luca Caragiale a fost revizor şcolar.
Un eveniment de seamă din istoria oraşului este că în anul 1920, la 1 iulie, are loc primul congres al "Ligii culturale" după realizarea României Mari la 1 decembrie 1918. Această manifestare este prezidată de Nicolae Iorga.
Nu trebuie neglijat faptul că dezvoltarea oraşului este strâns legată şi de dezvoltarea sa economico-industrială. Pomeneam mai sus de existenţa primelor fabrici de hârtie şi a tipografiilor cu o importanţă deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât şi a ţinutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Oraşul la sfârşit de veac XIX, început de veac XX, cu o populaţie cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial şi manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de ţigle şi teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale şi multe ateliere meşteşugăreşti. Avea apoi să se adaoge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale şi încălţăminte.
Tot în această perioadă, oraşul era reşedinţa judeţului Vâlcea, precum şi reşedinţă episcopală. Mai se găseau aici de asemeni Regimentul 2 Dorobanţi Vâlcea, o şcoală primară de băieţi şi o alta de fete, un oficiu poştal (cu o clădire superbă care se păstrează în mod excepţional şi astăzi), un spital judeţean (tip Carol Davila, care de asemenea se mai păstrează), o farmacie, o sală de teatru (fosta sală "Adriani" care s-a demolat din cauza rezistenţei precare în anul 1958 – cam pe locul actualei săli a sindicatelor), sedii ale diferitelor bănci.
Dezvoltarea vieţii economice a urbei şi a ţinutului duce la o cerinţă firească de oameni cu o pregătire deosebită, cu ştiinţă de carte, lucru care duce la înfiinţarea unui "gimnaziu clasic", care în amintirea ctitorului aşezării, cel care a fost simbolul năzuinţelor de libertate şi dreptate a poporului român, Mircea cel Bătrân, a primit numele de "Mircea Vodă". În anul 1911 a fost terminată prima aripă a clădirii ce peste ani va fi liceul "Alexandru Lahovari", liceu care a luat fiinţă la 1 septembrie 1919, ca o cerinţă arzătoare a râmnicenilor. Dealungul anilor, acest liceu a fost şi este, simbolul învăţământului râmnicean şi vâlcean prin promoţiile de elevi care au absolvit în timp acest lăcaş de cultură şi ştiinţă românească. Râmnicenii şi mulţi vâlceni totodată poartă în suflet amintirea dascălilor iluştrii care au predat diferite materii de studiu la catedrele liceului, personalităţi de seamă a muncii didactice, culturale şi ştiinţifice. Au fost modele de neegalat şi pilde demne de urmat aşa cum au fost profesorii Elidor Constantinescu, Nicolae Enache de la Olt, Traian Cantemir, Petre Drăgoescu, Costache Mihailescu, Nicu Angelescu, Lucian Mănescu, Emil Ştefănescu, Nicolae Creţu, Constantin Gibescu, Petre Darie, Dumitru Moţoc, Ion Vega, Ion Ceauşescu, Florea Rădulescu, Ion Avramescu, Maria Ştefănescu, Elena Trelea, Grigore Aftenie, Olga Aftenie, Nicolae Păun, Gheorghe Voinea, Mihai Voiculescu şi mulţi alţii. De asemeni, noii profesori sunt demni urmaşi ai acestora, ducând torţa învăţăturii mai departe.
Anii '20 au adus oraşului şi un liceu de fete. De asemeni, ceea ce a însemnat un lucru important pentru viaţa spirituală atât a urbei, cât şi a judeţului, a fost construirea Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae", de pe băncile căruia a ieşit mulţi preoţi şi cantori de biserică. Printre directorii acestui seminar, om de mare valoare a vieţii spirituale româneşti interbelice, fiu al judeţului Vâlcea, a fost de la 1 noiembrie 1932 şi cel care a fost mai târziu patriarhul Justinian Marina. Patriarhul Justinian Marina a fost primul patriarh al Republicii Populare Române şi a fost cel care a avut abilitatea şi puterea ca Biserica Ortodoxă Română să nu fie desfiinţată de noile autorităţi. Poate că şi destinul şi-a pus amprenta, dat fiind faptul că preotul Justinian Marina, parohul de la biserica "Sfântul Gheorghe" din Râmnicu Vâlcea, adăposteşte pe nimeni altul decât pe evadatul din lagărul de la Târgu Jiu, comunistul Gheorghe Gheorghiu Dej, căutat de Siguranţă.
După instaurarea noilor autorităţi la început populare, apoi socialiste sau comuniste (?) la 30 decembrie 1947, seminarul teologic va fi transformat în şcoală medie de fete (traducere din rusă a ceea ce era liceul), paralel cu vechiul liceu denumit şcoală medie de băieţi. Se vor face apoi şcoli medii mixte în anul 1956. Au mai existat şi două şcoli de meserii.
După dezvoltarea industrială a oraşului au mai apărut alte cinci licee industriale, un liceu pedagogic şi unul sanitar, culminând cu anii '90 prin dezvoltarea şi a învăţământului superior.
Schimbări importante în viaţa economică a oraşului până prin anii '50 nu prea au fost semnalate. Atunci, pe lângă fabricile de căramidă, atelierele meşteşugăreşti adunate în cooperative, apare în Râmnicu Vâlcea o fabrică de placaje din lemn cuplată cu una de mobilă. De asemenea, fabrica de piele şi încălţăminte, naţionalizată, se dezvoltă. A apărut şi o fabrică de conserve, iniţial numai pentru valorificarea fructelor din zonă (marmelade şi dulceţuri), apoi şi pentru prelucrarea legumelor şi carne.
La început pe teritoriul oraşului Ocnele Mari, apoi prin reorganizări teritoriale la Râmnicu Vâlcea, a luat fiinţă "Uzina de Sodă Govora" în anul 1954. Denumirea de "Govora" se datorează faptului că CFR-ul dăduse denumirea de Halta Govorii pentru staţia care deservea staţiunea Băile Govora aflată la 12 km. De fapt localitatea componentă se numeşte Stolniceni. Această uzină va constitui prima întreprindere care a pus baza platformei petro-chimice a oraşului, care a început să se dezvolte după anul 1970.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu