Psalmul 17, 2-7.29-32
Te iubesc, Doamne, tãria mea, Doamne, stânca mea, fortãreaţa mea şi eliberatorul meu; Dumnezeul meu, ajutorul meu, în care mi-am pus speranţa,
scutul meu, cornul mântuirii mele şi scãparea mea.
Îl invoc pe Domnul, cel vrednic de laudã, şi sunt eliberat de duşmanii mei.
M-au înconjurat legãturile morţii şi m-au îngrozit râurile pieirii; m-au înfãşurat lanţurile infernului şi m-au prins laţurile morţii.
Dar, în strâmtorarea mea, l-am chemat pe Domnul şi am strigat cãtre Dumnezeul meu; din lãcaşul lui, el mi-a auzit glasul şi strigãtul meu a ajuns pânã la urechea lui (...)
Într-adevãr, tu aprinzi lumina mea, Doamne; Dumnezeul meu schimbã în strãlucire întunericul meu.
Prin tine înfrunt trupele duşmane şi cu Dumnezeul meu trec şi peste ziduri.
Calea lui Dumnezeu este desãvârşitã. Cuvântul Domnului este lãmurit în foc,
el este un scut pentru toţi cei care sperã într-însul.
Cine este Dumnezeu în afarã de Domnul? Sau cine e stâncã în afarã de Dumnezeul nostru?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu